CONFUNDARE

Cine eşti tu cel care eşti,
şi unde eşti, cînd nimic nu este?
Născut dintr-un cuvînt îmi duc înţelesul
într-o pustietate divină.

Întreb dacă sînt , dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămîn , adăugînd
deşertului singurătate.

Cu harul vreunei silabe
urnesc din înţepenire, într-una,
golurile sferice în alte goluri
aidoma lor, şi fără de margini.

Fixitatea nefinţelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid -
mă rog să fii, de mine însumi
mă rog să fii. Arată-te.

(“Confundare”  - de Nichita Stănescu)

18 feb. 2012 – Frumosul exista încă, indiferent de cauze, poate chiar în ciuda lor. Frumosul și armonia nu ne aparțin niciodată, ci numai erorile, căci ele sunt umane. Restul este așa cum trebuie să fie. <Bucură-te! Un demizeu adevărat și merituos îți arată clemență>. “Acum” se întinde asupra a o mie și una de sublime nopți.

In alta ordine de idei, la fereastra mea atarna (nespanzurata) o printesa din metal primita cadou. Desi nu mi-a fost niciodata foarte apropiat acest simbol, o sa-l aduc aici sa vegheze asupra demersului acestui mic proiect. Asta si pentru ca in timp ce fotografiam materialele si texturile hainelor mele preferate, pe pervaz, ea veghea procesul, cu bagheta ei cu steluta sclipitoare in mana. Mi s-a parut de bun simt sa o implic in prezentare, desi, veti observa daca veti fi atenti, i-am ascuns cu dibacie identitatea.
(I do love stars!…)

Ploverul meu preferat (de acum) l-am cusut eu. In sensul ca am gasit intr-un second un plover de barbat imens, de culoarea aceasta pe care o doream pe mine foarte tare. Astfel incat l-am luat, l-am taiat, si l-am potrivit dupa mine. Din cauza ca el era mare to begin with, si manecile erau scurte (deoarece lungimea lor era completata cu umerii foarte cazuti ai ploverului foarte foarte larg in sinea sa), am adaugat ce am taiat din latime la maneci (de unde a aparut o cusatura bizara in dreptul cotului). Cusaturile nu s-au potrivit, cum de altfel nici nu ma asteptam sa se potriveasca. Ar fi fost chiar aberant din partea mea sa am asa mari pretentii de la iscusinta mea de a coase, mai ales ca eram in plin proces de a invata (abia primisem masina de cusut de la Bozo).

La un moment dat, chiar el m-a intrebat daca am inceput sa ma descurc cu cusutul in linie dreapta. I-am raspuns foarte sigura pe mine ca da. Intamplarea face ca aveam acest plover pe mine, care la guler in fata are aceasta mica “eroare” (coseam coseam, si am vazut ca ma apropii foarte tare de margine,…. am schimbat directia,…. de unde si marcajul). <Si este si chiar in fata!>
Si el m-a privit tacut, a privit cusatura aceasta dibace, m-a mai privit o data a neincredere, si a ras, si am ras si eu, ca altceva nu mai ramasese de facut.

Esarfa verde este primita de la Andrea si Irina, si atunci cand mi-au daruit-o, mi-au povestit despre concluziile la care au ajuns cand au cumparat-o. Acestea sunt faptul ca materialul este intr-adevar foarte moale si confortabil, dimensiunea este suficient de mare, insa o esarfa cu adevarat buna se cunoaste dupa franjuri, dupa ciucuri. Acestia erau adecvati, se ridicau la asteptari. Iar eu am ramas cu aceasta invatatura pe viata!

Ploverul meu mustar. Are o poveste similara cu ploverul meu preferat verde. In sensul ca a fost construit dintr-un plover mult mai mare. Ceea ce mi-a placut a fost culoarea, caci iata cum este!!!, si am cumparat acesti nasturi dragalasi sa ii asortez.

Manusile albastre le-am gasit intr-un second. Erau noi, dar aveau dezavantajul minor de a-mi fi mult prea mari. Cand le port arat ca un omulet de turta dulce, si asta nu ma deranjeaza deloc. Sunt deosebit de calduroase, cu blanita asta pe dinauntru, si au un singur deget. Daca nu ar fi fost albastrul acesta tipator (care duce spre turcuaz in capul meu, ca orice albastru aquamarine) le-as fi pierdut in sute de ocazii.

Jampierele mele mov, cele stramte. (mai am o pereche, tot mov, dar mai largi. Dupa cum se vede, they didn’t make the cut here) Cele pe care le-am purtat si ca atare, la picioare, dar si ca manusi fara degete la maini. In functie de dorinta-mi. Ca, de exemplu… orice! (it’s like anything else)

Paltonasul meu minunat. Putine cuvinte se pot rosti  despre el, de aceea nu o sa insist. Dar este …. (..oftat..)

Am primit iarna asta doua perechi de pantaloni de la Alu. Sunt complet nebune amandoua perechile. Prima este alba, cu trandafiri si boboci de ceva flori liliachii, au forma de salvari si sunt incretiti cu elastic de la genunchi in jos.

A doua pereche de salvari sunt pantaloni trei sferturi, dintr-un material extraordinar de confortabil care pluseaza si mai mult confortabilitatea prin faptul ca au niste buzunare laterale foarte comode.

Bluza kimono tin minte ca am luat-o cu ultimii mei bani de atunci. (Ce bine!) Este din matase, si am fotografiat gatul, care este cel mai elocvent detaliu. Din pacate, simt ca ma sufoc in ea, asa, fara nici un pic de decolteu, dar este atat de delicata incat o port ca pe o bijuterie. Am purtat-o la expozitia Persona, unde am expus si eu.

Tricoul cu zebra, proaspat achizitionatul si purtatul (de Rev). Este doar foarte tare, Alu poate sa depuna marturie! (“testify!”)

Camasa mea – rochita, pe care am purtat-o prima data la Deftones in aceasta vara. Cu motive serioase. Este o alegere sigura pentru ca e, in primul rand, dintr-un material foarte moale si placut, apoi este destul de scurta, si nu in ultimul rand se deschide toata dintr-un singur gest, de la capsele din fata.

Maieul meu cu “delicious” l-am primit de la Oana. Mi-a placut din primul moment si este varianta numarul unu in cazul in care deja mi-am petrecut 10 minute in fata dulapului, si mi-e deja frig din pricina nehotararii.

Rochitei maro a trebuit sa ii pun margelele pe bretele. In tot acest timp (se intampla pe un tren dinspre Cluj spre Brasov) am apucat sa ne apropiem si sa ne cunoastem. Ne-am cunoscut bine pana cand am ajuns la destinatie, dar acolo nu a a avut insa ocazia sa fie savurata. A fost insa indeajuns savurata la ultimul meu vernisaj, de la Bastionul Croitorilor.

Aceasta bluza neagra a fost o cu totul alta bluza neagra pe care am masacrat-o ca sa ajung la asta (era ceva cu guler, imi aduc aminte cu dezgust). Pentru ca este neagra, si in perioada respectiva incercam sa scap de obiceiul meu de nestavilit sa imi caut haine negre, i-am cusut aceasta ata colorata la guler, care isi schimba singura culoarea pe parcurs, deci efortul meu a fost minim.

Salvarii acestia mustar NU SUNT AI MEI. Claudia mi i-a imprumutat asta vara-toamna, cand am mers la Brasov. Si pentru ca a trecut atat de mult timp de cand ma intorsesem pana cand am putut sa ma intalnesc cu ea sa i-I returnez, mi i-a facut cadou. O voi mai intreba, ce-i drept doar o singura data, daca sigur nu ii doreste inapoi. Deoarece imi plac de ma topesc, sunt foarte subtiri, si sunt foarte racorosi vara. Au o mica pata dragalasa, de la o picatura de clor (imi inchipui eu), desi daca analizez mai bine situatia, s-ar putea sa fie ceva substante de preocesat film fotografic, poate.

Aceasta bluza am cumparat-o tot dintr-un second, insa nu am observant ca era taiata la maneca stanga. Era taiata brutal si bine de tot, in halul in care m-a facut sa ma gandesc la fata care a purtat bluza inaintea mea. Ce-o fi facand ea oare, daca o mai fi putand sa faca ceva?
Prima data cand am purtat-o, i-am cusut taieturile, dar apoi m-am decis ca e mai corect sa o las asa cum este.

Bluza cu x este a Stefanei. Mi-a imprumutat-o acum ceva timp si daca a vazut ca tot o port cu fiecare ocazie cu atata entuziasm, mi-a mai lasat-o. Este bluza cu maneci lungi perfecta, este moale si subtire, si este ideala intre maieu si plover. Si are un x cusut in acest mare stil, pe maneca dreapta. (for no good reason)

In afara de colanti negri, mai pot fi vazuta si in:

... colantii mei colorati

Bunica mi-a facut cadou o pereche de sosete de lana rosii, inalte peste genunchi. Iarna trecuta cand le-am primit, le-am purtat neincetat, si cu mare success, as mai putea adauga. Ele marcheaza succesul iernii trecute, for sure! (ftw)

Am primit de la Alu sosete cu bufnite!! Cu floricele si cu bufnite!!

Rochita turcoaz, pentru ca, nu-i asa?, trebuia sa am o rochita turcoaz. Cu atat mai mult cu dantela asta neagra transparenta!

Maieul acesta alb mi l-a dat mama mea, intrucat i-a apartinut. Este moale, simplu si racoros. Are o dantela draguta in fata si bretelute foarte subtiri. Cand il port ma gandesc la ea mereu, o vad finuta si sofisticata. In plus, maieul asta este ilegal de transparent!

Maieul cu Bubbles (da. Sugar and spice and everything nice! Problem?). Povestea e asa:
Am gasit un maieu galben cu paiete cu Bubbles. Era la raionul de copii, deci maieul in sine imi venea stramt, in sensul ca era incomod. Acum doua ierni cand am mers la Alu in Bucuresti mi l-am luat cu mine sa ma ajute sa gasesc o solutie pentru ca vroiam sa-l port cumva. Am decis ca cea mai buna varianta ar fi sa decupez imaginea si sa o coasem (Alu) pe un alt maieu, alb. In partea de sus i-a cusut o dantela turcoaz, pe care am lasat-o descusuta de bretele astfel incat mai aveam inca o pereche (… care sa-mi cada lejer de pe umeri, caci oricum primele imi cadeau sigur).

Esarfa aceasta mi-a daruit-o Alu. Care a facut-o. Am primit-o in Brasov, cand ne-am dus pe sub Tampa cu Adi si Twick. Materialul este superb, si dantela foarte fina. Acelasi fel de material l-am avut agatat la balconul “cuibului” la cabana, si acelasi material l-am avut asezat in camera din Brasov drept baldachin deasupra patului. Si acelasi material este la mine in camera as we speak, si intro saptamana jumate (mai putin?) va trebui sa-si insuseasca din nou rolul de baldachin. Sau orice ma inspira pe moment.

Cuvertura pe care am gasit-o pe pat cand ne-am mutat in acest apartament blew my mind. Daca as putea sa pun tapet identic cu modelul asta pe pereti, as fi fericita. Cu draperii cu modelul asta, si o veioza cu un astfel de abajul (doar ca transparent). Adica albastrul asta cu auriu!!!! Are you kidding me?!

Acum.
Eu am facut aceste poze macro, langa fereastra ca sa profit de cat mai multa lumina, dupa cum povesteam la inceput. Pe parcurs am gasit sub obiectivul meu o gramada de fire de par de pisici pe care m-am vazut nevoita sa le indepartez fizic, ca sa nu trebuiasca sa ma complic in photoshop. Insa daca veti repera ceva ce mie mi-a scapat, va prezint respectuos sursele.

Pisic si pisic. Substantiv(e) comun(e). Cel mare si cel mic (dupa varsta), cel mic si cel mare (dupa dimensiune), grasul si urecheatul, lenesul si cantaretul, primul si al doilea (sau ultimul. si in acest caz alfa si omega).

Fire de pisic (oricare, indiferent)… PRETUTINDENI, pana si in vise…

Profesional vorbind am inceput sa urmaresc fotografia odata cu decizia de a urma o facultate de arta cu aceasta specializare. In acel mediu artistic am realizat cat de profund poate sa vorbeasca o imagine, si pe parcurs am invatat cum sa folosesc asta in avantajul meu. Cand fotografiez simt ca descopar ceva ce se afla deja acolo, si astepta sa fie observat. Este similar cu aflarea unui secret, ceea ce se potriveste perfect firii mele curioase.

Consider reusite fotografiile care evoca o poveste. Dintre toate subiectele pe care le-am abordat, oamenii mi se par cei mai fascinanti, deoarece simt o placere deosebita in a cunoaste diversele caracteristici care ii fac deosebiti.

Scopul meu este de a desavarsi o anumita stare a mea intr-o forma fizica, desi interpretarea privitorului este mereu binevenita. Cand oamenii imi admira lucrarile, as vrea nu sa le inteleaga neaparat, dar sa simta ceva personal, legat de ei insisi.

Apreciez in fotografie lejeritatea abordarii, simbolismul si aspectul. Stiu ca o poza este completa atunci cand exprima mai mult ceea ce eu simt, decat realitatea in care a avut loc. Modul meu de abordare a acestei arte se bazeaza pe substanta, sentiment si respect fata de subiectul vizat. Oscilez intre reconstituirea si imbunatatirea unei amintiri, si redarea fortei momentului potrivit.

Atitudinea poate fi atat naiva cat si puternica, tratand cu grija si subtil un amanunt care mie mi se pare adevarat. Culorile intense le folosesc ca sa subliniez agerimea si energia cu care traiesc si fotografiez.

Aparatul de fotografiat este oportunitatea de care ma folosesc pentru a surprinde ceea ce nu am dibacia sa redau prin nici o alta metoda. Din admiratie si cu respect intru in intruziune, incercand sa cunosc ceea ce ma preocupa. Ma intereseaza in mod special oamenii, mentalitatea, evolutia si capacitatea sufletului, si specificitatea individului. In lucrul pe film fotografic apreciez procesul tehnic de developare, si rezultatul obtinut, fotografia in sine ca obiect ce poate fi tinut in mana si admirat ca atare. Intr-o era digitalizata, importanta unui astfel de obiect creste simtitor. In plus, fotografia analog este demna de respect din cauza ca ea limiteaza numarul declansarilor, iar alegerea subiectului si a circumstantelor se face cu mai multa grija.

Cand fotografiez prefer sa pastrez si sa sustin momentul, mai mult decat orice altceva. Se poate considera ca eu colectionez incontinuu ceea ce observ  sau ce iubesc, prin intermediul aparatului. Deseori se intampla sa realizez ca o fotografie reda o stare si o atmosfera care poate e mai bogata decat circumstantele reale in care ea a avut loc. Insa privesc acest fenomen ca pe o imbunatatire involuntara mai degraba decat ca pe o cosmetizare.

Pe parcursul activitatii mele ca fotograf, am observat evolutia stilului meu personal prin atentia la detalii. Prima evolutie am constatat-o in incadrare, si apoi in folosirea profunzimii de camp in avantajul meu. Atunci am realizat ca fotografia care imi place, in asta consta: in raportul dinte clar-neclar.

Ca si tipar recurent, ceea ce am observat in lucrarile mele recente este o voita intensificare a culorilor, care duce spre impresia de polaroid sau lomografie.

Culoarea mea preferata este turcuazul insa nu fac abuz de ea. Unul dintre motive este ca il asociez cu lumina subacvatica, care expune o lume diferita, stranie si protejata in adancuri. La fel, si eu, vreau sa redau in fotografie o atmosfera etansa, speciala, niciodata destul de cuprinzatoare pentru a o revela total. Incerc sa aduc in evidenta ce e mai frumos in lucruri, in momente si in oameni.

Facultatea a insemnat o expunere a altor puncte de vedere artistice. Am invatat mai mult de la colegi si din opera personala a profesorilor, decat de la cursuri. Regulile care ne-au fost predate au avut ca rol indicarea unei directii, si sustinerea repetitiei pana la perfectionare, dar nu sunt acolo ca sa nu fie incalcate. Ni s-a dat de inteles ca conceptualizarea are prioritate asupra aspectului, iar aici nu sunt deacord. Pentru mine arta trebuie sa fie frumoasa, impresionanta chiar. Acesta este modul in care vreau sa fie, nu prin soc sau prin agresivitate. Ceea ce cred eu ca merita sa transmit, pot sa transmit doar prin metode blande si estetice. Metodologia de a crea un concept si apoi de a-l ilustra mi se pare rigida. Modul in care mie imi vine sa lucrez nu porneste nici de la vizual, nici de la concept exclusiv. Pornesc concomitent, si in directii diferite, iar ceea ce fac eu este sa gasesc cea mai buna metoda de a reda ceea ce vreau.

Proiectele mele se nasc din propriile mele preferinte si interese personale. O imagine pe care o vad poate naste ideea posibilitatii unei interpretari vizuale noi, sustinuta de o tematica care ma intereseaza in mod special. In directie opusa, o carte, un paragraf un citat sau un gand personal, o constatare o concluzie, poate crea interes pentru realizarea unui proiect. In cazul Comorilor Quimperului, faptul ca eram in deplasare in bursa in Franta, si faptul ca nu reuseam sa ma potrivesc in mod natural acolo, mi-a creat o legatura stransa cu obiectele pe care le-am adus cu mine de acasa. Printre lucrurile utile se aflau cateva obiecte sentimentale, ale caror importanta mi s-a parut mai mare acolo, departe de ceea ce era cunoscut si confortabil pentru mine. Astfel, am proiectat acest gand asupra colegilor si profesorilor mei, si i-am rugat sa imi pozeze cu obiectul lor preferat, in urma unei curiozitati pe care o aveam cu privire la cei ce ma inconjurau. Am observat ca studentii veniti in bursa ca si mine au ales obiecte mai valoroase sentimental decat cei care locuiau acolo, care la randul lor au ales obiecte cu o utilitate mai mare.

Cand reusesc sa obtin o imagine care imi place foarte mult, sunt coplesita de gandul ca pentru moment rezultatul este excelent, dar on the long run, este doar un stadiu pe care il voi depasi, atunci cand voi evolua la ceva mai complet, mai sofisticat -sau mai simplu-, dar in orice caz, mai bun. Si sunt fericita din aceasta cauza.

In a situation, in life, or what have you, one can either:

“none of the above” gets kicked out the door, with pie on his face!

Partea usoara este urmatoarea: Pe tata il cheama Cristi, si pe mama Ina. Put them toghether, and what do you get? Da. Din dragoste si uniune, iata-ma-s toata, rezolvata ca identificare a fiintei. “Cristina” este o alegere simpla, evidenta. A fost, cel putin, pentru toata familia mea, in momentul in care aceasta intrebare s-a ridicat singura, din situatia crunta intitulata “Avem Un Copil, Ar Trebui Sa-l Cheme Cumva”. Pentru toata lumea, in afara de mama. Care a zis, “da da, sigura ca da” si mi-o inchipui cum zambea incantata la toata lumea care se uimea la dibacia acestui nume de a pune laolalta cei doi responsabili, aka “the makers”.

Asta pana in momentul in care a trebuit sa dicteze doamnei cu registrul evidentei, in mod oficial, numele meu. Atunci s-a hotarat ea sa introduca un nou nume, nementionat ever pana atunci, si pe pozitia intai dupa cel de familie, deci, se pare, cu un rang de importanta superior celuilalt.

Eu m-am nascut cine stie la cati ani dupa ce a fost facuta poza asta... Mama sta langa Denis, pe care eu l-am stiut "Claudiu" toata viata mea, aka fratele meu mai mare. (alta poveste)

“Stroie LAURA Cristina”, a zis ea raspicat, in timp ce se auzeau falcile celor prezenti cazand pe podea. Daca ar fi sa mi-l inchipui pe taica-miu reactionand la asta, il vad ridicand un deget, ca si semnal vizual ca ar dori totusi sa mentioneze o opinie sau o intrebare, macar in treacat, macar sa se consemneze. Dar banuiesc ca pe la mijlocul gestului a realizat ca nu e o idee buna, si ca nu ar avea un rezultat. De ce o femeie care aduce acum, in ceasul al doisprazecelea, un nou nume pe tava, ar avea vreo explicatie logica pentru aceasta actiune? Nu ar avea. Sau cautarea unei explicatii ar insemna dezlantuirea unei furtuni pe care nu dorea sa o starneasca.

Mama mi-a spus ca a citit o carte, unde eroina se numea Laura, si de acolo inspiratia. Good for her.

Si ati crede ca povestea se sfarseste aici. Ei da, bine, nu. Pentru ca pe mama nici intr-un caz nu o cheama Ina. Acum, la servici, ea isi spune asa, pentru ca nu ii place numele ei.  Mie imi place, dar sunt subiectiva, e mama mea si o iubesc. O cheama Frusina, si asta pentru cea mai frumoasa tiganca din satul bunicii mele avea acest diafan nume. Mama, nemultumita din start de ce a debitat bunica-mea cand a fost ora cruciala de hotarare a numelui primei ei progenituri, a avut grija ca eu sa nu sufar aceeasi soarta. Eu sunt multumita, nici pro nici contra. Nu ma plang, nicidecum.  Adevarul este ca numele meu are o alta rezonanta cand e rostit de persoanele potrivite, astfel incat uit ca este doar un nume, si ma reatasez la el, cu noi forte si afectiune sporita. Oamenii cretini prefer sa nu-mi spuna numele, sa-mi zica “tu” sau “aia” ca sa am motiv sa-i pocnesc in fata.

Buuuun, deci pe mama nu o chema Ina. Settled.

Dar nici pe tata Cristi. Ei? Nu s-a asteptat nimeni la asta. Yes, the plot thickens.

and people still ask me -no, they don't but they should- what about daddy cool? ..... I wouldn't know what to respond....

Toata viata mea m-am intrebat de ce pe actele de la scoli eu il trec Stroie Constantin, si toata familia mea, de cand ma stiu eu ca om, ii spun Cristi. Nu aveam cum sa ma insel in privinta asta. Cand eram mica mi se spunea Cristina in ramura familiei din partea lui. Ceea ce aducea cu sine situatia “Cristi?” unde eu eram nevoita sa-mi intorc capul, si el la fel. Am raspuns la “Cristina” cu delasare si neimplicare totala, mai ales ca puteam profita de confuzia asta. Contravenea cu tot ceea ce eram eu cand eram la gradinita/scoala, si astfel facea mai staruitoare diferenta de comportament pe care il sustineam, prima data, in viata mea reala, unde ma numeam Laura, si apoi la bunici, unde ma confundam cu tata. Asa deci construiesti un trainic comportament disociat. Asta plus un divort.

Asa, sa revenim la cum nu il cheama pe tata Cristi, desi i se zice asa de toata lumea care il cunoaste. Avea el o gagica, la inceputurile inceputurilor, care in loc sa-i spuna Costi, il striga Cristi. In primul rand eu as fi rupto cu taratura care nu-mi tine minte numele. Right? This is the logical step..

Dar tine-ti telefonul in brate: ii spunea asa, pentru ca -motiv lacrimogen- asa il chema pe fratele ei, si fiind atat de obisnuita cu acela, si prea putin cu acesta, iata confuzia.  Eu inteleg, o inteleg si pe ea, she didn’t really invest much in this, il inteleg si pe el, probabil o fi fost buna, dar nu inteleg ce le-or fi casunat parintilor si bunicilor baiatului sa il redenumeasca dupa o ..fusta.

Cert este ca noul nume a prins, si tata imi marturiseste ca lui personal ii place mai mult asta decat numele lui adevarat. Un lucru un comun cu mama, as mentiona sarcastic. Doar pentru ca am motiv lacrimogen, si eu, ca sa-mi permita acest comentariu. Zice careva ceva, si il lovesc cu Nikonul D Optzeciul direct intre ochi.

Asadar Cristina nici n-a existat vreodata, si daca ar fi fost o treaba onesta ar fi fost Costifrusina, ceea ce, da!, mi-ar fi adus multe cafteli pe parcursul vietii. As fi facut si eu ca predecesorii mei, caci doar al cui adn am mostenit daca nu al dansilor, si as fi inventat ceva scurt si criptic, evitand pe cat posibil sa arat buletinul cuiva.

Acum doua zile, sau bine fie trei, o minunata Silvana mi-a spus ca i se pare normal sa ma cheme Laura, si ca nu putea sa ma fi chemat altfel. Dupa care a desenat conceptul de Laura -foarte frumos desen, sper sa ma lase sa-l fotografiez-. Si deci, o alta persoana poate vedea conexiunea mea cu acest nume, insa mie in continuare imi scapa. Dar nu ma grabesc nicaieri, ne putem imprieteni lent si confortabil, avem o viata intreaga la dispozitie.

Repet, rezonanta sa in mine depinde in functie de cine il rosteste.

Deoarece, iata, la gradinita, a fost un fel de tentativa de jumate de zi in care (cine stie cati, 2-3 ) copii au incercat sa ma agaseze cu “Laura-Balaura”. Nu-mi aduc aminte decat ca s-a intamplat o singura data, deci reactia mea trebuie sa fi fost una nesatisfacatoare pentru pornirea unei porecle-mit. Ceea ce simt eu ca am gandit atunci, desi nu am cum sa stiu asta cu certitudine, ar fi dupa cum urmeaza (ca sentiment zic, ca <mi-se-rupeala>): “Ce-i asta? gen poezie? asta vrei sa-mi comunici? ca rimeaza? so big fucking what? multe chestii rimeaza. esti inutil.” Ceea ce totusi tin minte, este ca a venit “prietenul meu” sa imi apere reputatia, si numele, la propriu (ha!). Este vorba despre Radu, celui caruia i-am sucit nasul de am ajuns la colt, dar despre el o sa mai povestim. Este un subiect in sine.

(Am ales doua poze cu ei de atunci, ca sa puteti vedea pe chipurile lor capacitatea de a lua decizia unui nume pentru un copil neasteptat. Cu tata am gasit si aceasta poza pe inalt, care pare sa nu se mai termine vreodata, intrucat se prezinta a fi pictorial. Oricum fotografiile astea arata mortal, si fac parte din colectia de bijuterii personale pe care as incerca sa le scot dintr-o casa in flacari, asta dupa ce as stii ca Mihnea, Stefana si pisicii sunt in siguranta.)

Pana acum, cea mai reusita evitare de a plati amenda de autobuz a fost in seara aceea cand ii dadeam mesaj lui Ciupa. Ma indreptam catre gara, mergeam ca fotograf la o nunta in alt oras, si aveam emotii, didn’t knew if i still had it. Insa inainte de plecare, mi-a aratat multe poze reusite, facute de chiar el, care mi-au pornit pofta, si mi-au hranit siguranta. Cand a venit controlorul sa imi ceara biletul, i-am spus “o secunda”, si am continuat sa-mi scriu mesajul. Si-a  continuat verificarea, si s-a intors din capatul celalalt al autobuzului, sa imi readuca aminte. Aveam oricum si castile in urechi, inca tastam, si imi cautam ceva prin buzunare, neatent. Gaseam numai servetele, si nu ma grabeam nicaieri. La urmatoarea statie controlorii au coborat convinsi ca nici n-o sa le observ absenta. Hey, i look inocent, what can i say?

Insa acum cateva seri, ne intorceam de la Casa Studentilor, eu cu Stefana. In buzunar mai aveam exact  4 lei. Nici gand sa-i dau pe bilet. I-am zis Stefanei, ceea ce a facut-o sa intrebe, bineinteles, daca sigur vreau sa fac asta. Am aprobat convinsa! De obicei fac ceea ce vreau, dar am simtit cum soarta mi s-a inecat putin. Eram 50% convinsa ca din  moment ce am insistat sa nu cumpar bilet, probabil ma va prinde.

Ei, alta chestie a fost ca nu am prins orice autobuz, ci primul a venit acela care ne duce cel mai aproape de casa. 7.
Eu, in statia in care tocmai refuzasem sa-mi cumpar bilet, am ridicat spranceana a neincredere.

Very hip. E ca faza aia cand oamenii isi deseneaza ochi pe pleoape la servici.

Stefana a compostat capatul ei de bilet, si ne-am pozitionat in acordeonul bestiei, la distanta egala fata de doamnele din fata si mototolii din spate. Discutam despre expozitie, cu placere si entuziasm. La un moment dat am observat ca baticul unei babutze arata ca un bulldog zambind resemnat. I-am aratat si Stefanei, si intre timp am profitat ca am aparatul la mine. Am surprins baticul comic, am avut timp sa ajustez iso, aveam nevoie doar de un moment in care busul sa fie in repaos, ca sa nu iasa miscata imaginea (timpul era de 15).

La ultima oprire, in drumul nostru, la statia de dinaintea coborarii noastre, “atat de aproape de casa”, urca bineinteles controlul.

Da. Tipul cu Rolex, care isi scotea legitimatia laminata.

L-am recunoscut din statie, dar era prea tarziu sa coboram in fuga. N-am schitat nimic, Stefana vorbea, eu aveam aparatul indreptat spre doamna cu baticul, si intamplator spre dansul, am declansat de cateva ori, negandindu-ma la ce fac. Zambeam in spatele aparatului: deci asa deci, …ma prinsese.

Stefana a observat si ea, mi-a zambit, si a dat biletul ei. Insa domnul era ocupat sa se uite la aparatul meu. “O unealta profesionista!” a remarcat el, in timp ce impaturea biletul ei, in dublu, fara sa urmareasca preforatiile. Impaturea cu grija, colt la colt, si in momentul respectiv am realizat potentialul situatiei. M-am oprit din a cauta in buzunar “biletul imaginar” -tragere de timp, “poate trece peste mine”,orice-, si am scos un servetel. I-am raspuns ca “Pai sigur, doar ma respect!” am zambit distrata de interventia lui deosebit de comica, si am pus aparatul in geanta, sa nu existe motiv sa ramana prin preajma mai mult decat era necesar. Atunci a rupt cele doua capete ale biletului concomitent, asa cum le impaturise cu grija. Biletul a revenit Stefanei, si el s-a indepartat. Am zambit amandoua total si am coborat la statia “atat de aproape de casa”.

Apreciez baticele din intreaga lume, rasa bulldog si narcisismul oricarei persoane care se simte surprins intr-o fotografie. Apreciez de asemenea uneletele profesioniste si medalionul norocos Stefana.
Si nu, data urmatoare tot nu mi-am luat bilet.

18 sept/ 5 dec 2011

Vara ce a trecut m-am plimbat prin Andrei Muresanu, intr-o zi vesela, facand poze pentru tema expozitiei Celor Inca Ascunse. Atunci am gasit panza de paianjen, moment inscris in memorie, iar imaginea respectiva e preferata mea din intreaga serie.

Astazi a fost o zi calda, si am avut chef sa ne plimbam. We took the long way home (not mine though), din Zorilor pana in Mihai Viteazu. Si am trecut prin acelasi loc in care, atunci, am gasit strugurii ce mi-au potolit foamea. Arata mult diferit, dar am o simpatie aparte pentru acest loc. Si nu ma pot abtine de la <before/after shots>.

Am crezut ca nu o sa mai am toamna anul asta. Mi s-a parut ca iarna a muscat direct din vara. Dar iata in decembrie, o frumoasa si calda zi de toamna, perfecta pentru o plimbare, cu minunata companie. Cred ca asta am primit de la Mos Nicolae. Must have been a good girl, then…

desaga cu pranzul

Habar n-aveam ca mergea un caine in spatele meu. Mi-am dat seama odata cu privirea infricosata a unei tanti care se apropia de mine pe trotuar. Se uita absorbita, cu un usor iz de teroare, in spatele picioarelor mele. Nu m-am intors dar am incetinit pasul. Un catel negru, foarte frumos, care imi ajungea pana la genunchi, mergea in pas cu mine. “Heeey”
i-am zis, si a dat din coada. I-am zambit, si se pare ca a inteles, pentru ca a inceput sa ma protejeze de multiplele pericole imaginare care ma inconjurau. Mergea in fata, ma astepta, il ajungeam, ma verifica, si continua sa imi conduca drumul, ca un ghid ce taie cu maceta lianele junglei ca sa creeze o cale de acces.

M-am intrebat daca e catelul meu. M-am intrebat foarte serios. Adica e negru, bifat, e mare, bifat, are impresia ca ma protejeaza, are cele mai bune intentii, bifat. Si se plimba singur, fara probleme. Bifat!
Si cum ne indreptam noi doi (poate doar el?), catre un magazin cu mancare pentru animale, mi-am zis ca poate catelului meu i-o fi foame. Am cumparat deci boabe pentru el, cat timp el ma astepta in fata magazinului. Not so much ca ma astepta, dar a gasit o galeata cu apa de o curatenie indoielnica, si bea din ea fara probleme. Asa l-am invatat, sa fie descurcaret! Anyway, ii dau sa miroasa punga, si mai vesel ca niciodata (il cunosteam de aprox 3-4 minute), m-a urmat langa un gard viu, unde l-am servit. Mi-am lasat catelul sa manance, si am mers sa cumpar ceea ce vroiam sa cumpar. Peste doua minute probabil, il regasesc langa mine. Nu avea cum sa termine jumatate de kg de mancare. Deci a lasat-o acolo sa vina cu mine, mi-am zis. Very well, give him cake!

Am intrat in Big, dar am iesit prin alta parte (peste jumate de ora). Din intamplare m-am uitat in directia unde l-am lasat. Era acolo, ma vazuse deja, si se indrepta catre mine. A asteptat langa mine cat timp am luat lapte de la dozator, punand in calcul, mind you, minutele cat am stat sa termine baietii de instalat recipientul cu lapte proaspat, si de scos banii din “pusculita” aparatului (am primit laptele gratis, btw). Parea catelul meu, probabil as fi luat si amenda ca nu are lesa. A traversat cu mine, a traversat inapoi. M-a condus la scara, dar nu a intrat. Cred ca i se parea ciudat sa intre din soare, undeva unde e intuneric si claustrofob. Mi se pare logic.

Am mers sus, am lasat bagajele, am ramas maxim 5 minute pana sa ii pregatesc lui Mihnea mancarea, si am iesit cu aparatul sa-i fac poze.

Ia-l de unde nu-i, pe catelul meu miraculos. L-am cautat, am mers acolo unde i-am pus mancarea, era punga jumate plina, dar abandonata. Nimeni n-a vazut un catel negru. Iar eu trebuia sa ma grabesc pentru ca ma asteptau ai mei pisici flamanzi, care de dimineata au roit prin casa cu afectiune interesata. Trebuia sa ajung acasa cu mancarea lor (de care uitasem in prima instanta, recunosc). -Uuuuu, cum s-au uitat la mine cand am intrat cu plasele prin care, nici macar din greseala, nu aveam ceva pentru ei. Confuzie totala! Negare. “you! you cannot do this, you!”-

Adevarul este ca m-am gandit si eu in timp ce imi plimbam catelul pentru prima oara, sau in timp ce ma plimba el pe mine pana la magazinul de unde sa-i cumpar de mancare, ca el si cu doi pisici… cum o sa functioneze asta?

Maine merg din nou pe aceeasi ruta, sa vad daca mi-l gasesc. Cu mancare dupa mine, si cu aparatul, evident. It’s a “wait-and-see” situation we have here…

Fereastra Alexandrei. Brasov.

Fereastra coridorului. Quimper

Fereastra apartamentului meu. Cluj-Napoca

The question holds: what remains?