super-eroii

Recent am avut onoarea să fiu sărbatorită. Ziua a început festiv cu o plimbare în, ca să recunosc, curtea bisericii. Acolo mi-am dorit să fiu, lângă casa Domnului, vecinul din Manaştur. Plimbarea a fost defapt sub pretextul unor cumpărături, şi a dus într-un parc unde am consumat ce ne era mult prea poftă să aşteptam până acasă să gustăm. A fost o urdă cu roşii cherry şi cu focaccia, ale căror gust a fost înmulţit de soarele frumos şi de zâmbetele companiei. Presupun că cei care au apucat să ne privească se aşteptau să scoatem din plase, dintr-un moment  în altul, slănina şi ceapa. Dar ba! Că nu aveam, şi o treime din noi erau chiar vegetarieni.

 

Seara a fost băută şi mâncată si discutată şi râsă, şi fumată, şi mai ales băută. S-au adunat astfel la mine în cameră nişte oameni minunaţi, suflete frumoase. Motivul pentru care iubesc acest oraş. Deşi cred că nimeni nu era chiar din Cluj. Dar Clujul ne-a crescut pe noi (majoritatea), şi ne place mult cum am ajuns. Mai toţi  cred că vizionaseră mai multe documentare decât filme, în total. Cu siguranţă că televizorul era un “nici vorbă” pentru toţi. Foşti prieteni, actuali prieteni, foste prietene ale prietenilor, prieteni cu prieteni, prieteni. Oameni întregi. Veselia e contagioasă. Nu a fost o dată să mă întâlnesc cu unul dintre ei şi să regret sau să-mi fie indiferent. Poze care m-au inspirat, mişcări care m-au inspirat, desne care m-au inspirat, teorii şi rezolvări care m-au inspirat, toată viaţa mea “adultă” pe care o concep ca fiind a mea întru totul, de când am venit aici. Plus, peste două ore de convorbiri la telefon până când ne întrerupe Orange-ul paranoic şi invidios (you know who you are..! you…)

Ştefana mi-a făcut tort de ciocolată. Cu ciocolată, de ciocolată, în ciocolată. Cu totul şi cu totul din ciocolată. (Reţeta aici) Endorfinele se produceau, nu mai ştiau în ce să se manifeste. Băuturile ca băuturi, şi romul din buzunarul lui Bozo ca romul din buzunarul său, dar tortul ăla de ciocolată made time stand still. Este un anume farmec în oamenii care discută înflăcărat şi care nu îţi creează senzaţia ca eşti exclus. Am discutat precum ne-am obişnuit să discutăm, în stea, pe toate laturile orcărei stele găseai să plasezi în centrul nostru. Şi oricum e imposibil să te simţi exclus când cineva, oh, atât de drag, te ţine de mână. Aş fi dat din cap aprobator, afirmativ, toată seara, dar nu mi-a pus nimeni întrebarea la care să răspund “da, e minunat aşa, mă simt minunat”.

Nostalgia este pentru că ştiu că aşa e de fiecare dată (aproape fără excepţie) şi mă uit la oamenii care mă îmbogăţesc spiritual, care au făcut asta în momentele în care am fost cel mai “flamandă”. Mi-a lipsit Ştefana de la serată, dar şampania am băut-o astăzi amândouă, în condiţii de veselie şi afecţiune. Nu există mulţumiri, decât poate sub formă de prăjituri, sau o supă de fasole cu ciolan afumat, gătită în apartamentul altcuiva. Sau o pâine cu banane. Sau o prăjitură cu stafide. Multe tartine micuţe şi colorate, cu brânză şi Almette şi ardei capia. Lipie cu de toate. Gem de nuci verzi. Ceaiuri aromate. Must şi vin de casă. Brioşe cu legume. Nebunii.

Am ascultat poveşti şi râsete. Nu am auzit tot, dar am gustat prezentul, am rămas în el, m-am bucurat de zâmbete, de hohote, de paharul meu şi încă de câteva care nu erau ale mele (dar în definitiv îmi aparţineau, deci…sush!)

O lume bună, şi nebună, căci nu ne e uşor. “Dar dacă ar fi uşor, ar putea toată lumea!”

Hrăniţi-vă sufletele, şi dorinţele şi ideile, şi să trăiţi mai mulţi ani ca mine, vă provoc.

<Prioritatea acestui post ar putea fi doar ocazia să prezint pana roşie a Alexandrei (a lu’ Alu). >

 

Where is he?

Este pentru prima dată când mi-am dat seama că urmăresc un documentar părtinitor.  Rod Little, jurnalist britanic, prezintă “The trouble with atheism”, un documentar relativ scurt despre faptul că, în viziunea lui,  ateismul este o religie ca oricare alta. Asta a fost şi problema care a acrit toată experienţa vizionării… Viziunea lui impusă: remarcile acide la adresa oamenilor de ştiinţă, şi tonul folosit pentru rezumarea explicaţiilor lor, mi-a activat instinctul de a riposta, reacţie sporită de căldura cu care prezenta replica credincioşilor (ex. “the good doctor says…”). M-am găsit într-o poziţie dificilă din cauză că filmul în sine a fost în aşa fel editat încât opiniile şi explicaţiile oamenilor de ştiinţă au fost scoase din context, şi fără excepţie, întrerupte la montaj. Pe mulţi dintre cei intervievaţi am avut plăcerea să îi urmăresc  în alte documentare despre univers. Din această cauză, şi în plus fapul că eu sunt agnostică myself, a fost o experienţă uşor incomodă. Nu m-am putut abţine să  mă gândesc la Bill Maher şi la documentarul său ( “Religulous” ), închipuindu-mi ce s-ar întâmpla dacă aceştia doi ar fi invitaţi să dezbată subiectul. Îmi aduc aminte faptul că şi atitudinea lui Bill era destul de superioară şi amuzată în faţa teoriilor creştine (“it wasn’t a whale, it was a BIG FISH”).

În “The trouble with atheism” producătorul pune la un moment dat întrebarea unui om de stiinţă de la acceleratorul de particule de la CERN :
-Does any of what you’ve discovered  actually preclude the existence of a creator?

-There’s nothing to preclude it, and yet there’s nothing that suggest the necessity of it.

Din asta el conclude că atunci este la îndemâna oricui să creadă ce doreşte deoarece nu există documentare ştiinţifică pentru nicio parte. (…..!)

La fel este şi pentru inorogi şi fayries. Eu una aş găsi o necesitate pentru inorogi (care sunt totuşi mai probabili din punct de vedere biologic şi evolutiv să existe), şi mai ales pentru spiriduşi (cum ar fi că peste noapte ei vin să acrească smântâna, după cum se credea în evul mediu).

Rod Little susţine că fără un dumnezeu (pe care îl confundă des cu religia) omul nu ar avea un cod moral după care să-şi trăiască viaţa (Bill Maher are lista codului moral creştin după cum este el stipulat în biblie). Răspunsul meu ar fi mult prea lung şi totuşi infim faţă de ce i-ar fi răspuns oamenii extraordinari care se ocupă de aflarea secretelor minţii şi ale Universului, dar întrebările acestea nu a vrut să le adreseze. Observ un anumit tipar în acest documentar: de fiecare dată când se dă o explicaţie stiinţifică, se schimbă subiectul. Este un mod aproape infantil de a-l trata. Metoda ştiinţifică presupune căutarea dovezilor fără a fi părtinitor pentru un anumit rezultat, dar exact  teoria ştiinţifică în sine este disconsiderată aici, ca fiind un crez, parte din “biblia” ateilor, care se presupune  a fi “Originea speciilor” a lui Charles Darwin. Este absolut fabuloasă, şi de-a dreptul amuzantă, ideea că ai nevoie de o carte, sau de orice altceva, ca să justifici faptul că NU CREZI ÎN CEVA.

Este foarte importantă diferenţa dintre concluziile celor două documentare, şi pe cine privesc ele, în principal.

Foarte mulţi oameni îl caută pe dumnezeu. Aş vrea să spun, şi spun, “look no further”…
“God….. is in the God helmet!”
(“Is there a creator?” cu Morgan Freeman, primul episod din fascinanta serie “Through the wormhole”)

Laura Cristina prezinta Laura Cristina

Asadar, povestea din spatele numelui meu este una labila psihic. Este practic o manifestare a caracterului meu, si a ceea ce ma urneste. Este opozitia dintre ceea ce se asteapta de la mine, si acel, “i’ll do whatever the fuck i want, thank you very much” which you all know and … ajust to.

Partea usoara este urmatoarea: Pe tata il cheama Cristi, si pe mama Ina. Put them toghether, and what do you get? Da. Din dragoste si uniune, iata-ma-s toata, rezolvata ca identificare a fiintei. “Cristina” este o alegere simpla, evidenta. A fost, cel putin, pentru toata familia mea, in momentul in care aceasta intrebare s-a ridicat singura, din situatia crunta intitulata “Avem Un Copil, Ar Trebui Sa-l Cheme Cumva”. Pentru toata lumea, in afara de mama. Care a zis, “da da, sigura ca da” si mi-o inchipui cum zambea incantata la toata lumea care se uimea la dibacia acestui nume de a pune laolalta cei doi responsabili, aka “the makers”.

Asta pana in momentul in care a trebuit sa dicteze doamnei cu registrul evidentei, in mod oficial, numele meu. Atunci s-a hotarat ea sa introduca un nou nume, nementionat ever pana atunci, si pe pozitia intai dupa cel de familie, deci, se pare, cu un rang de importanta superior celuilalt.

Eu m-am nascut cine stie la cati ani dupa ce a fost facuta poza asta... Mama sta langa Denis, pe care eu l-am stiut "Claudiu" toata viata mea, aka fratele meu mai mare. (alta poveste)

“Stroie LAURA Cristina”, a zis ea raspicat, in timp ce se auzeau falcile celor prezenti cazand pe podea. Daca ar fi sa mi-l inchipui pe taica-miu reactionand la asta, il vad ridicand un deget, ca si semnal vizual ca ar dori totusi sa mentioneze o opinie sau o intrebare, macar in treacat, macar sa se consemneze. Dar banuiesc ca pe la mijlocul gestului a realizat ca nu e o idee buna, si ca nu ar avea un rezultat. De ce o femeie care aduce acum, in ceasul al doisprazecelea, un nou nume pe tava, ar avea vreo explicatie logica pentru aceasta actiune? Nu ar avea. Sau cautarea unei explicatii ar insemna dezlantuirea unei furtuni pe care nu dorea sa o starneasca.

Mama mi-a spus ca a citit o carte, unde eroina se numea Laura, si de acolo inspiratia. Good for her.

Si ati crede ca povestea se sfarseste aici. Ei da, bine, nu. Pentru ca pe mama nici intr-un caz nu o cheama Ina. Acum, la servici, ea isi spune asa, pentru ca nu ii place numele ei.  Mie imi place, dar sunt subiectiva, e mama mea si o iubesc. O cheama Frusina, si asta pentru cea mai frumoasa tiganca din satul bunicii mele avea acest diafan nume. Mama, nemultumita din start de ce a debitat bunica-mea cand a fost ora cruciala de hotarare a numelui primei ei progenituri, a avut grija ca eu sa nu sufar aceeasi soarta. Eu sunt multumita, nici pro nici contra. Nu ma plang, nicidecum.  Adevarul este ca numele meu are o alta rezonanta cand e rostit de persoanele potrivite, astfel incat uit ca este doar un nume, si ma reatasez la el, cu noi forte si afectiune sporita. Oamenii cretini prefer sa nu-mi spuna numele, sa-mi zica “tu” sau “aia” ca sa am motiv sa-i pocnesc in fata.

Buuuun, deci pe mama nu o chema Ina. Settled.

Dar nici pe tata Cristi. Ei? Nu s-a asteptat nimeni la asta. Yes, the plot thickens.

and people still ask me -no, they don't but they should- what about daddy cool? ..... I wouldn't know what to respond....

Toata viata mea m-am intrebat de ce pe actele de la scoli eu il trec Stroie Constantin, si toata familia mea, de cand ma stiu eu ca om, ii spun Cristi. Nu aveam cum sa ma insel in privinta asta. Cand eram mica mi se spunea Cristina in ramura familiei din partea lui. Ceea ce aducea cu sine situatia “Cristi?” unde eu eram nevoita sa-mi intorc capul, si el la fel. Am raspuns la “Cristina” cu delasare si neimplicare totala, mai ales ca puteam profita de confuzia asta. Contravenea cu tot ceea ce eram eu cand eram la gradinita/scoala, si astfel facea mai staruitoare diferenta de comportament pe care il sustineam, prima data, in viata mea reala, unde ma numeam Laura, si apoi la bunici, unde ma confundam cu tata. Asa deci construiesti un trainic comportament disociat. Asta plus un divort.

Asa, sa revenim la cum nu il cheama pe tata Cristi, desi i se zice asa de toata lumea care il cunoaste. Avea el o gagica, la inceputurile inceputurilor, care in loc sa-i spuna Costi, il striga Cristi. In primul rand eu as fi rupto cu taratura care nu-mi tine minte numele. Right? This is the logical step..

Dar tine-ti telefonul in brate: ii spunea asa, pentru ca -motiv lacrimogen- asa il chema pe fratele ei, si fiind atat de obisnuita cu acela, si prea putin cu acesta, iata confuzia.  Eu inteleg, o inteleg si pe ea, she didn’t really invest much in this, il inteleg si pe el, probabil o fi fost buna, dar nu inteleg ce le-or fi casunat parintilor si bunicilor baiatului sa il redenumeasca dupa o ..fusta.

Cert este ca noul nume a prins, si tata imi marturiseste ca lui personal ii place mai mult asta decat numele lui adevarat. Un lucru un comun cu mama, as mentiona sarcastic. Doar pentru ca am motiv lacrimogen, si eu, ca sa-mi permita acest comentariu. Zice careva ceva, si il lovesc cu Nikonul D Optzeciul direct intre ochi.

Asadar Cristina nici n-a existat vreodata, si daca ar fi fost o treaba onesta ar fi fost Costifrusina, ceea ce, da!, mi-ar fi adus multe cafteli pe parcursul vietii. As fi facut si eu ca predecesorii mei, caci doar al cui adn am mostenit daca nu al dansilor, si as fi inventat ceva scurt si criptic, evitand pe cat posibil sa arat buletinul cuiva.

Acum doua zile, sau bine fie trei, o minunata Silvana mi-a spus ca i se pare normal sa ma cheme Laura, si ca nu putea sa ma fi chemat altfel. Dupa care a desenat conceptul de Laura -foarte frumos desen, sper sa ma lase sa-l fotografiez-. Si deci, o alta persoana poate vedea conexiunea mea cu acest nume, insa mie in continuare imi scapa. Dar nu ma grabesc nicaieri, ne putem imprieteni lent si confortabil, avem o viata intreaga la dispozitie.

Repet, rezonanta sa in mine depinde in functie de cine il rosteste.

Deoarece, iata, la gradinita, a fost un fel de tentativa de jumate de zi in care (cine stie cati, 2-3 ) copii au incercat sa ma agaseze cu “Laura-Balaura”. Nu-mi aduc aminte decat ca s-a intamplat o singura data, deci reactia mea trebuie sa fi fost una nesatisfacatoare pentru pornirea unei porecle-mit. Ceea ce simt eu ca am gandit atunci, desi nu am cum sa stiu asta cu certitudine, ar fi dupa cum urmeaza (ca sentiment zic, ca <mi-se-rupeala>): “Ce-i asta? gen poezie? asta vrei sa-mi comunici? ca rimeaza? so big fucking what? multe chestii rimeaza. esti inutil.” Ceea ce totusi tin minte, este ca a venit “prietenul meu” sa imi apere reputatia, si numele, la propriu (ha!). Este vorba despre Radu, celui caruia i-am sucit nasul de am ajuns la colt, dar despre el o sa mai povestim. Este un subiect in sine.

(Am ales doua poze cu ei de atunci, ca sa puteti vedea pe chipurile lor capacitatea de a lua decizia unui nume pentru un copil neasteptat. Cu tata am gasit si aceasta poza pe inalt, care pare sa nu se mai termine vreodata, intrucat se prezinta a fi pictorial. Oricum fotografiile astea arata mortal, si fac parte din colectia de bijuterii personale pe care as incerca sa le scot dintr-o casa in flacari, asta dupa ce as stii ca Mihnea, Stefana si pisicii sunt in siguranta.)

Şi încă o carte

This makes four.

Şi pentru că nu ne mai surprinde, deja, găsirea unei cărţi de joc ungurească, voi fi succintă.

altă carte a iluminării

Nouă de „bâte“…
Semnificaţie: câştiguri materiale, bunuri obţinute cu uşurinţă, avansare la locul de muncă, împlinire, iluminare.

Până una alta, draga de ea deja deţine câteva atribute menţionate de semnificaţia cărţii. Şşşuş. Cele mai importante...

Frumoasă…

Teme

Mihnea

Mihnea seamănă cu mine la un anume lucru: chiar nu-i place să facă teme. Trebuia să facă o compunere liberă . A ieşit un text scurt, piperat cu detalii psihedelice.
Go with me on this one…

pe ulei

“Ocă O călătorie          de necrezut

Eu cu Mădălina ne-am mirat de ce-am văzut înăuntrul pomului. (-epic-)
Zânele acelea au comandat la nişte servitori de cireşe care au adus mâncare numai din cireşe. Dar ne-am săturat rapid pentru că cireşele nu sunt..toc mai o masă. Am cerut altceva, iar servitorii de cireşe au îndeplinit porunca şi ne-au adus mâncărurile noastre preferate. După aceea am văzut o uşă din cartofi şi morcovi.

Am deschis-o şi acolo era o cărare pe sub pământ. M-am dus pe acolo cu Mădălina. La capătul cărării era un palat de legume! Un soldat (tot ce menţionez acum e din legume) care m-a dus la o ţintă unde mi-a dat un arc şi o săgeată. După ce mi-a arătat cu se face, am tras chiar în mijloc!

Dar după acea, a trebuit să ne întoarcem
Ce păcat!”

Următoarele observaţii se cer menţionate:
~copilului îi era, clar, destul de foame
~apariţia unei gagici m-a surprins. Mădălina se dovedeşte a fi un personaj important, dar doar până la jumătatea poveştii.
~se pare că acesta este dovada că Mihnea e unul dintre puţinii copii care mănâncă sănătos. Adică nu şi-a închipuit un castel de hamburgeri cu un soldat-cartof-prăjit.

~~~

în portofelul Ştefanei

Pe lângă multe alte hartiuţe, în portofelul ei sălăşluieşte o scrisorică de la Mihnea, trimisă prin colegul meu Caius-Binevoitorul, din Cluj în Roma. Ea zice, lacrimogen si agramat, aşa:

“Dragă mami,
Îţi spun acum cât cât de dor îmi este de tine şi abea aştept să vii şi să te strâng iar în braţe.
Cu draa,
Mihnea”

Iar cartonaşul mic este cel ce a fost ataşat de copilul-Mihnea, la maternitate, în anul 2002 când si-au început amândoi existenţa.

În episodul următor, vom scotoci alte portofele şi alte buzunare (poate). Stay tooned.

Regele de bâtă

Demult, tare demult,
… Hai să zicem cam pe la sfarşitul lui februarie, un prieten A. -care m-a ajutat la descifrarea cărţii mele de joc- a găsit şi el (pauză,  pentru efect…)

 

….o carte de joc. Ungurească!

Logic!

Well, yes! No bull here!
Iar el, ştiindu-mi povestea, în ambele ei episoade, a binevoit să se prezinte la mine să imortalizez dovada.

Regele de bâtă, udat şi uscat, chinuit şi apoi tras în chip.

Semnificaţia cărţii lui se leagă de putere, control, şi autostăpânire de sine (am aflat eu, fără intervenţia lui, dar cu ajutorul unui alt prieten). Cartea identifică o persoană supusă unei încercări aparte, pe care reuşeşte să o rezolve, deşi la prima vedere situaţia părea pierdută.

Nu concluzionez, de data asta. Pentru că mai urmează un post pe aceeaşi temă: încă o persoană a găsit o carte de joc. Ungurească. Pe curând!

nu-al-meu Apus

S-a intors soarele rosiatic. A venit primavara, si odata cu ea apusul imi zaboveste la geam in culori incendiare. Un adevarat spectacol, din fata caruia iti este pacat sa iti pleci ochii. Privindu-l ma privesc pe mine, si caut acolo tot ce in mine nu regasesc. Pacea aceea. Momentul care pare sa dainuie dintotdeauna, pentru totdeauna.  Imaginea se schimba, dar atat de lent incant este inobservabil. Doar cadrele aparatului pot delimita stadiile diverse ale infloririi apusului.  Racirea culorilor. Sfarsitul.
In realitate totul e insesizabil, ca o moarte dulce. Cea de inghet. Cazand in somn. Cazand in dragoste. Si tot cazand.

Tristetea unui astfel de final ca cel al lasarii serii, ma lasa ca intr-un abandon, dupa care nu mai poate exista nimic. Cunosc sentimentul si ii fac fata cu dibacie, de la atata rodanta a procesului. Iata-ma din nou. Cu cerul negru instelat, gandindu-ma la focurile apusului care m-a parasit.

sudden bursts of energy

Destinul se afla in ceea ce numim acele momente care ravasesc parti din noi ce nici nu stiam ca exista. Si in acel moment, apogeul se atinge mult prea repede, lucrurile explodeaza si apoi trec. Si ramanem cu amintirile unor astfel de momente, cufundate in subconstienturile noastre, creind universuri in ele, si stand ca matrite pentru visuri. Visuri in care vom redeveni, vom redepasi, vom atinge din nou.

Si iata-ne!

Iar momentele in care stau sa ma gandesc la asta, ma concentrez practic, trimitand… dragoste presupun. Dragoste pentru un moment deja trecut, e ca si cum o trimit degeaba, nu are nici un punct in care se poate ancora, si se pierde toata pe canalul timpului. Si poate dragoste fata de acei oameni, de data asta in prezent, fara sa stie nimeni. Tinandu-i in siguranta, si schimbandu-le gandurile rele cu unele bune.
O sa am eu grija de orasul asta, voi aveti grija de orasele voastre. Si fiti iubiti!

…

Astazi am mers degeaba pana la servici, pentru ca nu stiam daca sunt de dimineata sau de dupamasa. Nu eram de dimineata. Norocul meu, ca intarziasem oricum.

In statie, ma uitam in directia din care trebuia sa vina autobuzul care sa ma duca acasa. Insa am fost martora unor imagini absolut socante. La vreo 30 de metri de mine (nu ma descurc cu distantele, ar fi fost 30 de metri, daca mama avea dreptate cand imi spunea ca un metru e un “pas mare”) , un taxi a trecut peste un caine care traversa strada. Ma uitam ingrozita si nu credeam ca intr-adevar chiar a trecut peste el. A incetinit, a observat ca l-a calcat si apoi si-a continuat drumul, calcandu-l si cu rotile din spate.

Mereu am crezut ca, in cazul unui accident, justitiarul din mine o sa retina numarul placutei de imatriculare, dar nu s-a intamplat asa. Nici nu am mai vazut masina, eu cautam sa gasesc cu privirea catelul, sa vad daca mai misca, daca inca e pe strada. Masinile din spatele taxiului s-au oprit si catelul s-a tarat pana pe trotuar. Am alergat catre el, si deja sunam la taxi. Cand mi-a raspuns in sfarsit cineva, mi s-a explicat ca nu pot trimite taxi, pentru ca s-ar murdari masina. Eu eram deja langa bietul catel, din care curgea sange in siroaie (ce culoare falsa poate sa aiba sangele! Parea foarte neconvingator, desi iesea din abundenta din sarmanul animal). A vrut sa ma muste cand m-am apropiat, reactie normala de altfel, dar in scurt timp a devenit docil. Din cauza durerii, cel mai probabil.

Catelul negru

Imediat au mai venit doua persoane, o fata si un baiat, si incercam sa ne dam seama ce e de facut. Chestia asta a durat o vesnicie, catelul tot incerca sa se indeparteze, fara prea mult succes, din cauza starii in care se afla. Si sangele tot curgea. Banuiam ca ar avea leziuni interne, si oricum amandoua picioarele din spate ii erau rupte. Fata, care lucreaza la un magazin aproape de acolo unde a avut loc accidentul, a adus o geaca in care sa il luam, si baiatul a cautat o cutie de carton, si speram sa il putem transporta cumva la veterinar. Dar intr-un final a sosit un tip, cu o lesa, ceea ce era de ajutor, ca puteam sa-l tinem pe catel, care tot incerca sa plece. Baietii au luat catelul in geaca, l-au dus la masina tipului (Frederic), l-au pus in cutie, pe bancheta din spate, si eu m-am suit in masina sa stau cu el, sa nu se miste. Si ramasesem doar eu cu Frederic, in drum spre un cabinet veterinar. Catelul era deja inert, si isi lasa capul complet in mana mea, eu eram plina de sange si de murdarie pe maini, si ma uitam la el, incercand sa-l conving sa mai reziste putin. M-am gandit ca este probabil singura data cand se afla in interiorul unei masini, si de aceea este atat de speriat. Speriat dar letargic in acelasi timp.

Am ajuns la veterinar, si domnisoara s-a ocupat imediat de el. Frederic il tinea, ea il inspecta, eu eram la o parte, cu cheile de la masina in mainile inghetate, si murdare. Dupa putine minute, ea a zis ca nu are leziuni interne, si ca e foarte norocos, si ca o sa supravietuiasca. Ca au acolo niste custi in care sa-l tina sub supraveghere, dar ca o sa fie bine. I-a pus perfuzie, si urma sa-l spele, si sa-i puna picoarele in ghips, banuiesc. Dupa ce am auzit vestile bune, si mi-am dat seama ca nu pot fi cu nimic de folos, m-am spalat pe maini si am putut pleca.

Dar… imaginea e greu de uitat, si de suportat. In timp ce asteptam sa vina cineva cu o cutie de carton, tipa de la magazin imi povestea ca un alt cretin i-a calcat catelul in fata portii. Ea a vazut totul intamplandu-se, iar soferul, vazand-o ingrozita, a dat inapoi si l-a calcat din nou, sub privirile ei neputincioase, omorandu-l.

 Unele lucruri nu poti sa crezi ca exista. Acele lucruri care n-ar trebui sa existe. Alaturi de oamenii care n-ar trebui sa existe. Cu parintii lor cretini care nici ei n-ar fi trebuit  sa existe.

shootin’ with da fishes

M-a invitat Ramona la bazin, si desigur imi era prea comod sa mi se para din start foarte amuzant, dar apoi s-a mentionat de poze subacvatice. Nici nu mai conta ca in aceeasi dimineata ma trezisem cu un strop de raceala si sufletul mai altfel ca deobicei. Am fost, si am racit si mai tare, ocazie cu care am timp sa scriu aceste cuvinte oranduite.
The price?

Ramona a facut multe poze frumoase. Mie mi-a reusit una.

Pricelessness!

Aveam cheia de la dulapior prinsa de snurul de la costumul de baie