4 dec. 2011 – Degeaba mă rog la zei morți cu capete de lei, ca cel ce nu este, să fie totuși. Dau vina pe imaginație și pe bunăvoință. Numai astfel s-ar născoci un așa puternic chip. Ar fi fost o minune dacă ar fi existat. Este mai rău decât dacă ar fi muțit un erou - el nici nu a existat. Lume îndoliază-te, nici nu știi ce ai pierdut.
CONFUNDARE
Cine eşti tu cel care eşti,
şi unde eşti, cînd nimic nu este?
Născut dintr-un cuvînt îmi duc înţelesul
într-o pustietate divină.
Întreb dacă sînt , dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămîn , adăugînd
deşertului singurătate.
Cu harul vreunei silabe
urnesc din înţepenire, într-una,
golurile sferice în alte goluri
aidoma lor, şi fără de margini.
Fixitatea nefinţelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid -
mă rog să fii, de mine însumi
mă rog să fii. Arată-te.
(“Confundare” - de Nichita Stănescu)
18 feb. 2012 – Frumosul exista încă, indiferent de cauze, poate chiar în ciuda lor. Frumosul și armonia nu ne aparțin niciodată, ci numai erorile, căci ele sunt umane. Restul este așa cum trebuie să fie. <Bucură-te! Un demizeu adevărat și merituos îți arată clemență>. “Acum” se întinde asupra a o mie și una de sublime nopți.
