Mad Scientinst Drummer @ Boiler

In 29 octombrie, Mad Scientist Drummer a cantat in Boiler Club. In deschidere au cantat baietii de la Origin Project.

Inainte de spectacol, they were at the chilling lounge. Chilling.

yap, that's fire wood

Doar o gura. Replica lui Dan despre ce face Bogdan? "Se îmButters"...

Time to get to work though…

Show-ul a inceput prin a nu incepe, intrucat lipsea vocalul Matli (Dance Trauma).

Care baiat dragut ce este, a ramas la garderoba, caci nu era nimeni responsabil acolo, sa se ocupe de gecile oamenilor, si nu l-a lasat inima sa-i abandoneze decat cand l-au sunat baietii de pe scena pe telefon, sa raporteze la datorie.

Ceea ce a facut eventually, dar probabil dupa ce si-a terminat berea, sau asa… Dar simpatic, publicul nu s-a consternat de intarziere. Scena era plina de instrumente, djembe, berimbao, chitari, fluiere, butoanele lui Adi, si o talanga!

"Astia incearca sa ne hipnotizeze"

Pe principiul suprizei, baietii au cantat “prima piesa” de cateva ori, incheind tot cu o “prima piesa”. Versurile …”versurile”, ne-au trimis departe de oras, acolo unde se termina blocurile, in padure, in salbaticie. Imaginile (the visuals) ce au fost proiectate pe trupa n-au facut decat sa ii orbeasca si sa ne confuzeze pe noi ce ii priveam. In disonanta completa, incat ai fi putut jura ca e intentionat. Eu am apreciat oportunitatile de fotografiere, stiind ca ori iese ceva worthwile, ori e intuneric complet, si nu se distinge nici suflet de om. Surpizele placute au aparut din cauza ca butonul meu declansator nu s-a lasat mai prejos, a refuzat sa se predea, si a fugarit lumina pana a prins-o. Au iesit niste imagini psihedelice, in pofida a ceea ce s-a intamplat defapt acolo. Serviti asadar aceste “minciuni frumoase”.

yep. imma gonna upload them all just because of the pretty colors. deal with it.

Ritmul a sustinut transhumanta, si a provocat cateva domnite sa se porneasca in dans tribal. -myself included, si minunata, nelipsita Roxana-

Foto: Anca. Roxana era prea rapida pentru "pelicula"

La un moment dat, s-a infiripat un ritm de blues, “pentru indragostiti” a la Led Zeppelin. Went great with the hair!

Da, nu se intelege nimic. But still

A urmat Mad Scientist Drummer. Main event.

Artistul, Sebastian Arnold, a adus din Berlin percutie impresionanta, si un sound electro.

A fost un one-man-show demn de invidiat, executat cu mult profesionalism, si cu placere vadita. Buna lui dispozitie s-a intalnit la mijloc cu buna dispozitie a publicului rezultand in zambete din toate directiile.

Langa scena s-au adunat fanii si prietenii sai care au venit cu el din Germania, banuiesc (can you spot the germans?), si au facut show, distrandu-se si dansand.

Omul a cantat impecabil, ne-a provocat sa aplaudam sa tinem un ritm, and, by george, we stuck to it. Eu am intrerupt sustinerea fonetica, acolo…. doua trei fractiuni de nanoclipite, cat sa fotografiez publicul dornic sa clapaie. Gata, doritor si capabil.

A fost misto, si ma mir ca a fost intrare libera.

There’s something about drums…

Should've thrown a shoe in, you know?

Si pe drumul de intoarcere, couldn’t help it:

Gotye today

Sunt unele melodii care schimba o zi. Si poate mai mult decat atat.

and a little something from me

Alex-Laura Alualu (multumesc!)

De toti peretii

Am primit sugestia sa introduc putina muzica pe aici. Motivul pentru care nu am facut asta pana acum este faptul ca nu este un domeniu pe care il stapanesc. Dar nicidecum! Insa nu ma poate acuza nimeni ca sunt neascultatoare.

In mod normal, primul post de muzica s-ar fi invartit in jurul unor “preferate”, pe care le-as fi descris convingator. Dar nu. Prefer sa incep cu stangul aici. Drept urmare, voi incepe cu o experienta curioasa (in ambele sensuri), pentru care am fost total nepregatita.

Deci, am ascultat coins as portraits – form and structure, storm and fracture, pentru ca l-am vazut pe un blog de muzica prezentat ca si cel mai tare album. Si in consecinta, dupa curiozitatea ce astfel de declaratii sunt menite provoace, am ascultat si eu prima piesa.

Cineva odata mi-a zis ca e surprinzator ca cea mai frumoasa fata sa aiba dreadlocks. Sau ca nu ar avea, caci altfel nu ar putea fi cea mai frumoasa fata. Ei, cam aceeasi uimire m-a plesnit cand am dat play la prima piesa, great numbers. Nici intr-o mie de ani nu m-as fi putut astepta ca cel mai tare album sa apartina genului asta de muzica (care de altfel nici nu stiu cum se numeste). Asadar am zambit. In cateva putine secunde, s-a schimbat total ritmul, si apoi din nou, si apoi din nou. Si am incetat sa zambesc. Am ascultat incercand sa prind toate schimbarile, ratand cam jumate presupun. Fara timp sa recuperez, ascultam inainte, incercand sa prind cat mai mult din ceea ce este in prezent. M-a dat cu capul de toti peretii, m-a imprastiat total (acceasi intentia ca Misplaced abortion – fat segal ?) O dezorganizare organizata, roind! Tobele bubuie ca niste mitraliere, cinelul se aude pe principiul de surpriza (daca ala e cinelul, poate nu stiu sa diferentiez high picthed noises), si cele doua voci inalta si joasa avand un aparent dialog. Am mai auzit vocile astea, intr-un stil muzical asemanator, al carui nume din nou nu-l stiu (catre Sepultura). Deci asta era o cunoscuta (singura sau printre putinele). La un moment dat intra si vocea baiatului, aceea de om, ca sa zic asa, care m-a dus in cu totul alt loc, la alte stiluri de muzica. Am stat si m-am uitat la perdeaua mea albastra, miscandu-mi ochii dintr-un punct in altul, incercand sa fugaresc piesa, dar ramanand complet in urma. Cu o intrebare. Nu stiu ce intrebare, dar este o intrebare. Evident am ascultat si urmatoarea piesa, si apoi urmatoarea. “Cat de diferite pot fi?”, am zis. Pai cam foarte. Nu ca ar fi piesele diferite intre ele, dar chiar segmentele din piese sunt diferite intre ele. Adica cum suna tobele alea, alea sunt chiar tobe? Nu-mi dau seama! Cum ar trebui sa bati sa scoti sunetul ala? Ca nebunii banuiesc (ceva pedala dubla?). Daca as vedea concertul in fata mea, as ramane cu gura cascata sa vad cum se poate scoate un asa ritm. Din toate partile, din toate instrumentele. As ramane cu paharu-mi in mana, cum am ramas acum cu ceaiul in mana. Sorbeam din el, in timp ce incepea urmatoarea piesa, with a quick glance la titlul pe care i l-au dat, incercand sa inteleg de ce. Nu cred ca tre sa inteleg de ce. Inca sunt waaaay back. Toate titlurile astea au insemnatate pentru mine, cuvintele ma refer.

Ceea ce mi-a placut este ca exista human predicament part II. In sensul ca part I nu a fost destul de cuprinzatoare. Ceea ce mi se pare logic, daca vre-una dintre teme ar merita o urmare, presupun ca asta ar fi. Au fost doar cateva cuvinte pe care le-am inteles: “rightfully yours” in part I, si cred ca am auzit si “be free” dar nu sunt sigura, oricum ar face sens cu titlul. Adevarul este ca m-a surprins penultima melodie ca s-a terminat atat de repede, ma obisnuisem la mai mult, vroiam mai mult. Atunci am realizat ca ma obisnuisem totusi cu ceva. Pentru ca e greu pentru mine sa zic ca m-as obisnui cu ceva din nebunia asta ce tocmai am scultat-o. Probabil that’s the point. Si probabil as mai asculta inca cateva piese daca ar exista. Dar doar asa, pentru uimirea ca se poate face asa ceva, si de curiozitatea sa chiar vad cum. Nu am inteles intentia. Dar asta vine de la un om cu niciun fel de pregatire muzicala, si al carui singur contact cu muzica este de consumator, nici macar fidel, al catorva stiluri. Dar albumul mi-a impins curiozitatea la maxim, atentia mea era la apogeu, m-am focusat atat de tare incat a trebuit sa dezbin, dar nici nu stiu daca as fi putut-o lua ca si intreg. Decat asa, ca album, ca experienta. Daca voi mai asculta albumul din nou, atunci voi fi deja Overcome by Assumtion, si va fi cu totul alta gustare.